Eliade, Vâlsan, Geticus şi ceilalţi

Primul lucru care te fascinează, ca român, atunci când îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… maghiară, este perfecta stăpânire a limbii române, până la nuanţe care scapă uneori chiar vorbitorului nativ de astăzi. Fascinaţia creşte atunci când constaţi ca omul acesta, preocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon si Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX, este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a cărui bibliografie o cunoaşte până la zi, cu o acribie care-i dă de ruşine pe mulţi cercetători din România comunistă şi postcomunistă). (…)

Cartea de faţă (ce are deja şi o ediţie franceză) a apărut în italiană în 1999: Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma (cu o prezentare de prof. Enrico Montanari). Cum se vede din titlu, ea îi are în atenţie în primul rând pe Mircea Eliade, Mihai Vâlsan şi Vasile Lovinescu (alias “Geticus”).

Capitolul despre Eliade este intitulat “Datoria uitată” (Il debito dimenticato), deoarece marele istoric al religiilor, spre a nu crea suspiciuni în lumea academică occidentală, şi-a “ocultat” atent raporturile de tinereţe cu opera lui Guénon, Coomaraswamy şi a altor maeştri ai gândirii tradiţionale (aşa cum avea să procedeze şi cu trecutul său legionar, de care nu s-a dezis în maniera lui Cioran, dar la care nici n-a făcut vreo referinţă publică, mărturisindu-şi-l cu precauţii numai în paginile târzii de memorii, în care cititorul atent simte vechea fervoare a unei angajări totuşi parţiale şi de scurtă durată). Sunt reproduse şi contribuţiile tânărului Eliade (sub straniul pseudonim Krm) la efemera revistă guénoniană Memra (“Revistă de tradiţie ezoterică” scoasă de Marcel Avramescu – viitorul Părinte Mihail, căruia Eliade îi va dedica mai târziu una dintre nuvelele sale).

Reprezentantul cel mai direct şi mai autentic al gândirii guénoniene la meridian românesc rezultă a fi, totuşi, chiar înaintea prolificului Vasile Lovinescu, mai puţin cunoscutul Mihai Vâlsan (traseul său spiritual este sugerat de titlul capitolului respectiv: “De la Maglavit la Mecca”). Claudio Mutti se întemeiază în mare măsură pe corespondenţa acestuia cu Guénon, suficient de bogată şi de revelatoare.

Vasile Lovinescu, autorul Daciei hiperboreene (tradusă în italiană – La Dacia iperborea – chiar de Claudio Mutti), (…) este caracterizat drept “muqaddim-ul Daciei hiperboreene”, autorul italian având în vedere atât biografia spirituală (dar şi politică) a acestuia, cât şi ecourile în posteritate ale operei sale, care a format o adevărată “şcoală” (printre ai cărei ucenici se număra, între alţii, şi unul dintre cei mai de seamă romancieri şi eseişti ai momentului: Dan Stanca).

De capitole separate se mai bucură aşa-numiţii “miniştri guénonieni”, de la controversatul Gelu Voican-Voiculescu (autorul unei monografii René Guénon) la versatul Andrei Pleşu (…), apoi Anton Dumitriu (“logician şi isihast”, frecventator în tinereţe al Societăţii Teozofice, rămas cu Guénon şi guénonienii în raporturi mai degrabă secundare, dacă nu chiar contradictorii) şi Marcel Avramescu (personaj pitoresc al Bucureştiului interbelic, evreu de origine, mai întâi avangardist şi mason, apoi guénonist, iar în cele din urmă convertit la Ortodoxie şi preoţit cu numele de Mihail), ambii apropiaţi într-o oarecare măsură şi de gruparea “Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din Bucureşti.

Rigurosul studiu al profesorului italian reprezintă o contribuţie plină de sugestii la istoria ideilor în Europa secolului XX şi s-ar cădea să dezmortească şi interesul cercetătorilor români într-o direcţie până acum neglijată sau pe nedrept desconsiderată, dar care se dovedeşte plină de revelaţii, inclusiv în privinţă “deschiderilor” noastre culturale, în măsură să contrazică teoria curentă a nu ştiu cărui izolaţionism “national-ortodox”, legionar sau de altă natură.

(Răzvan Codrescu, Claudio Mutti şi România, postfaţă la: C. Mutti, Guénon în România, Vremea, Bucureşti 2003, pp. 157-162)